Curtea boierească

        În jurul anului 1800 curtea boierească  de la Caraclău era foarte importantă pentru familia Crupenschi, faţă de alte curţi boiereşti de la alte moşii, pe care această familie le deţinea, pentru că membrii de vază  (care au ocupat, ulterior, funcţii importante în principatul Moldovei) ai acesteia sunt trecuţi ca născuţi aici.

        Curtea era formată dintr-o clădire principală formată din cca.  patru odăi  (camere) destinate membrilor familiei boiereşti şi servitorilor „de sus”, cu funcţii importante cum ar fi: feciorii, cămărăşiţa, ciubucciul, cameristele etc., odăile dădeau într-un ceardac mic (conacuri în stilul moldovenesc de dinainte de 1800), fiind despărţite prin săliţe mici. Ferestrele erau mici şi aveau gratii de fier. Ograda (curtea) era înconjurată de un zid de bolovani. Odaile erau cam cinci pe cinci metri, cu paturi pe langă pereţi, afară de uşă, în aşa fel încât într-o odaie se puteau culca şase până la opt persoane.

        Alte clădiri mai mici (acareturi) erau destinate restului slujbaşilor: grăjdari, pietrari, fierari, bucatari, lemnari etc… pentru că numărul servitorilor ajungea până la cateva sute şi alte cladiri (grajdiuri, şoproane etc..) pentru cai, boi, vaci, păsări.

        Curtea boierească avea printre slujitori oameni de toate meseriile astfel că-n anul 1771 Costache Crupenschi şi-a putut permite să ridice o biserica din lemn cu meseriaşii lui (actuala capelă din cimitir).

        Boierii (bărbaţii) purtau, pe la 1800, costume orientale:

          -antiriu (haină lungă pentru anotimpurile călduroase)

          -brâu de şal

          -şalvari (pantaloni lungi foarte largi, stranşi pe gleznă)

          -giubea (haină lungă şi largă din postav, adesea căptuşită cu o blană pentru vreme friguroasă)

          -caftan (haină lungă şi albă, împodobită cu fir de aur- caftan (haină lungă şi albă împodobită cu fir de aur)

          -işlic (căciulă de blană scumpă, cilindrică, cu fundul din alt material)

          -in picioare mesti ( ciorapi ) si papuci

          -ciubote din piele fină, roşie

Cucoanele (femeile) până pe la 1810 purtau costumul oriental:

         -anteriu (haină lungă şi largă)

         -giubea (haină lungă şi largă din postav, adesea căptusită cu blană)

         -şalvari (pantaloni lungi, foarte largi, stranşi pe gleznă)

         -caţaveică (haină lungă căptusită cu blană de vulpe)

          Femeile au abandonat costumul oriental în timpul ocupaţiei ruseşti dintre 1806-1812, adoptând costumul european.

          Tot în timpul acestei ocupaţii odată cu prezenţa ofiţerilor ruşi începe să se pună capăt recluziunii femeilor, barierele de separaţie (de tip oriental) dintre bărbaţi şi femei încep să dispară: bărbaţii, în timpul zilei, încep să facă vizite femeilor, bărbaţii şi femeile iau masa în comun, se fac baluri la care participau ambele sexe, scrisorile dintre bărbaţi şi femei erau acum un fapt admis, etc…

          Boierul era ocupat în mare parte cu lucrurile ce priveau administrarea moşiilor, a rezolvării certurilor dintre supuşi, a doleanţelor de tot felul, în ceea ce priveste traiul de zi cu zi de pe moşie.

          Boierii se sculau mai târziu, cam pe la orele zece. Un fecior le turna apa dintr-o cofa cu un ibric, pentru a se spăla pe mâini cu sapun turcesc, apa curgând într-un lighean de alamă, după care se asezau turceste pe pat. Li se aduceau dulceţuri şi apă, urmată de cafea turcească.                  După aceea ciubucciul curţii sau feciorii particulari ai boierilor, care se aflau în vizită, aduceau ciubucele. Boierii preferau narghileaua, care avea o tigaie plină de tumbekiu aromatic,  foarte tare si fumul trecea prin apa din vasul de sub tigaie. Fumul era condus la gura fumatorului printr-o teavă subţire şi flexibilă învelită în piele, în formă de spirală, lungă de 3-4 metri. Urma apoi spălarea cu săpun turcesc cu apa turnată de un fecior cu ibricul dintr-o cofa cu apa, într-un lighean de alamă. După acest mic dejun, boierii se asezau pe divanuri (canapea fără spătar) turceşte şi stăteau la taifas ore întregi. Limba de conversaţie până în jurul anului 1830 era greaca, după aceea franceza. Ei discutau despre gospodarie, politică, afaceri, can-can-urile zilei . În timpul acesta bărbaţii trăgeau din narghilea şi ciubucciul, care era într-o camera alaturată, trebuia să aduca un alt ciubuc (o nouă porţie de tumbekiu) când unul dintre fumatori bătea din palme. Servitorii, la ţară, erau chemaţi prin bătaia palmelor şi nu prin clopotel ca la oraş. Femeile, cu puţine excepţii, nu fumau.

            Boierii şi cucoanele erau nedesparţiţi de mătănii, nişte bile de un centimetru diametru, făcute din: odgaciu, chiparos, fildes, sidef, chilimbar sau abanos şi care erau mişcate aproape mecanic pe tot timpul conversaţiei.

            Între orele două şi trei se lua dejunul, după ce se spălau pe mâini cu săpun turcesc, feciorul turnându-le apa cu un ibric, ce-o lua dintr-o cofa şi care curgea într-un lighean, de astă-dată din argint. Inainte de 1840 boierii mâncau mâncăruri pregătite după bucătăria turcească sau grecească: kuskebac, tingirikbak, friptură tocată la frigare etc..

             După aceea au adoptat mâncăruri pregătite după bucătăria franceză sau nemţească. La masa de pranz serveau cel puţin trei feciori (mai mulţi daca erau mai mulţi boieri în vizită) şi trei până la patru baieţi apărau cu pene de păun  boierii, de muşte. Se lua după aceea cafeaua şi vutca (un lichior gros şi slab în alcool). Urma spălarea pe mâini cu apă şi săpun la fel  ca înainte de masă. În timpul domniilor fanariote (1711-1821) boierii luaseră obiceiul celor de la Istanbul, acela de a consuma foarte puţin alcool. La masă serveau cel mult un pahar de vin. Renunţaseră la consumul excesiv de alcool de dinainte de 1711.

              După masa de prânz, dacă vremea era frumoasă, cucoanele ieşeau la plimbare, boierii şedeau, în continuare, la taifas, cu nelipsitul ciubuc.

              Când se însera, boierii şi cucoanele se aşezau la mese şi jucau cărţi: preference, stos sau ghiordum.

              Pe la zece seara se servea cina care era destul de îmbeşugată. Unii mergeau apoi să se culce, altii să joace cărti, alţii să discute.

              Vasele de bucatarie înainte de 1800 erau din cositor, după aceea se aduceau din Turcia vase de alamă şi lighene din argint; furculiţele aveau numai mânerele din argin , furca propriu-zisă era din fier turcesc. Porţelanurile, sticlăria din cristal au patruns în Principatul Moldovei dupa 1830, când luxul începe să se impuna la curţile boieresti. După pacea de la Adrianopole din 1829 monopolul turcesc asupra comertului Principatelor este desfiinţat, ele având voie să facă comerţ, după această dată, cu orice parte a Europei; este perioada când se stabilesc în Moldova foarte mulţi evrei, mare parte în Targu-Ocna. Simţiseră opotunităţile ce se iviseră cu această liberalizare a comerţului şi cu ajutorul legăturilor lor din occident au început să aprovizioneze cu obiecte de lux curţile boiereşti. Dacă înainte de 1830 mobila curtilor consta din paturi, mese, scaune şi lăzi în care erau ţinute hainele, după aceea au aparut mobile de lux, paturi şi mese, scaune, dulapuri, scrinuri, oglinzi etc.. Era şi perioada unei revigorari economice, boierii începuseră să-şi exporte grânele în ţările din apus, prin intermediul evreilor.

                Seara slujitorii curţii aprindeau lumânările din său de oaie (grăsime de oaie- e vorba de iluminatul de dinainte de 1860). Lumânările erau făcute în casă, lumina lor era destul de slabă, dădeau un miros neplacut şi trebuia, ca din când în când, un servitor să taie cu un fel de foarfece numit mucări, mucul carbonizat. Lumânările erau fixate în sfeşnice de argint. Lumânările din ceară erau destul de scumpe şi se foloseau rar, fiind utilizate, mai ales, în ceremoniile religioase.

                Mijloacele de transport pentru curtea boiereasca erau trăsurile, brasovencile şi harabalele. Trăsurile importate din occident chiar şi înainte de 1829, de către negustorii turci (numai ei aveau voie sa faca comerţul cu alte tări), erau cele mai luxoase; braşovencile erau trăsuri mai puţin luxoase, făcute la Braşov, iar harabalele erau făcute de fierarii curţii boieresti.

                Dar cel mai spectaculos eveniment era plecarea boierilor de la curtea de la Caraclău la Iasi sau la curţile de la celelalte moşii. Vătaful curţii organiza plecarea:

      – bucătarii şi rândaşii de la bucătărie plecau cam cu un ceas mai devreme cu o harabă ( căruţă), pentru că trebuia să pregăteasca mâncarea la primul popas stabilit, urmând ca atunci când soseau boierii, să pregătească numai friptura.

      -în prima trasură: boierul, cucoana şi copiii.

      -în a doua şi a treia trăsură feciorii, guvernantele, profesorii, dădacele, fetele din serviciul cucoanei. 

     – în brasovence cămărăşiţa (care răspundea de cămară), spălătoriţele, fetele din casă, ciubucciul.

     – în harabale era încarcat tot calabalâcul (bagajele necesare), perne, covoare, haine, etc..

      Totdeauna alaiul era însoţit de o căruţă specială în care se afla taraful cu lăutari ai curţii boiereşti care cântau din scripce şi din cobze.

              Când ajungeau trăsurile la popas, mâncarea era deja pregătită (numai friptura urma să fie pusa la foc). Servitorii aşezau covoarele pe iarbă, la umbră, pe covoare erau aşezate saltele şi perne, pe care se asezau turceşte boierii şi luau masa. Pe timpul mesei lăutarii cântau cântecele preferate de boieri. 

Un fachir uimeste lumea…

ZooEffect WordPress plugin

Muzica: Domnitor Dimitrie Cantemir

Satul Caraclău (scurta monografie)

 Satul Caraclău
    Scurtă monografie de
Mihai Chiriac
                    Neliniştile , angoasele şi temerile individului sunt lesne de inlăturat ,cậnd omul ştie că face parte dintr-o construcţie şi că-n spatele său se află intreaga putere şi destoinicie a inaintaşilor săi .
Emil Cioran


DRUMUL COMERCIAL
          Asfaltarea drumului Oneşti-Caraclău-Bậrsăneşti ne-a trezit, ca o rezonanţă peste ani, amintiri despre ceea ce istoricii  au scris in legătură cu vechiul drum comercial pe care treceau negustorii lioveni ( din Lvov, Polonia etc.), braşoveni şi de la Târgu-Trotuş  (erau aici negustori unguri , români, saşi şi evrei )  de la Braşov-Oituz-Tuta-Târgu-Trotuş-Caraclău-Tazlău-padurea Boroaia (Târgu-Neamţ ) –Suceava, care aduceau arme pentru Ţara Moldovei de la Braşov şi Sibiu (săbii , suliţi, arcuri, tolbe, săgeţi, scuturi, platoşe, arme de foc,pulbere , etc. ) şi duceau, in schimb in Transilvania, vite, piei crude tăbăcite, postavuri, miere de albine etc.
       Drumul acesta exista de dinainte de Ştefan cel Mare când Ţara Moldovei avea cetatea de scaun ( capitala ) la Suceava şi se pare că pe pârâul Caraclău nu era la acea vreme niciun sat. Vama , la intrarea in Ţara Moldovei din Transilvania , era la Târgu-Trotuş , unde negustorii trebuiau sa dea un gros la ducere spre Suceava si doi groşi la intoarcere ( gros= monedă ).
           Iată că peste ani un drum cu totul secundar capătă importanţă şi mai ales satul cu nume aşa de exotic , satul Caraclău, nume pe care cei care-l auzeau aveau impresia a ceva străin, spre deosebire de numele de sate moldoveneşti.
              Şi dupa cum se spune , pentru ca acolo unde te naşti este CENTRUL LUMII sau chiar al UNIVERSULUI ,lumea aceasta a satului copilariei te urmăreşte obsedant toată viaţa; de aceea incerc să scriu câteva rânduri despre satul Caraclău şi dacă pe unele locuri o să fiu patetic trebuie să mă inţelegeţi pentru că sunt şi la o vậrsta când , oricât te-ai strădui, nu poţi să nu fii aşa.
            Este nostalgia după lumea tradiţională , bine orânduită, aşezată după principii morale ferme: onoare , demnitate, hărnicie, respect faţă de părinţi, faţă de oamenii bătrâni,  un devotament deosebit pentru familie. Era lumea în care confortul nu era un scop în sine şi în care oamenii simţeau că fericirea nu constă numai în asta, ei trăind la o mai mare dimensiune spirituală pentru că lumea satului  avea sensibilitate la magic, la mister şi transcedental. Oamenii aparţinând acestei lumi arhaice aveau calităţi pe care omul modern le-a pierdut: o indemậnare mai mare, un simţ al observaţiei mai dezvoltat, o exprimare mult mai plastică . Astfel cunoşteau stelele :
Calea Laptelui , Carul Mare , Carul Mic , Găinuşa, Luceafărul etc., cunoşteau aproape toate plantele, copacii, ciupercile, ghebele  etc…
            O lume in care in intreaga realitate , neschimbate erau toate , ca-n orice societate traditională , parcă de la inceputul lumii ; de aceea se crea impresia ca aveai atunci in faţa ta tot trecutul eternizat din prezent pană in timpuri imemoriale .   Privită prin vălul misterului si al magiei , realitatea satului nu mai era una banală si , mai ales , sprijinită foarte tare pe transcendental , era o una FABULOASA .Era deajuns sa vezi panza ghilită de femei pe Pậrul Morii , de un alb imaculat , covoarele si elementele portului barbatesc si femeiesc , realizate cu mult rafinament artistic , obiceiurile : de nuntă , de sărbătorile din timpul iernii ,de hram , de inmormantări etc. , toate cizelate in sute de ani ,  să asculţi sunetul evocator al buciumului de vremuri demult apuse si sa-ţi dai seama că realul nu era unul comun şi banal , ci unul miraculos.
        Lumea aceasta fiind expresia gândirii contemplative, cu exprimare metaforică, cu grijă aparte pentru frumos; avea intipărită în ea o adevărată stare de creaţie ; poveştile , basmele povestirea unor intậmplari cu interpretarea povestitorului , intrigile , minciunile stậrnite pe seama unor persoane , poreclele  cu sens ( pătlăgica , iepure , cioc , etc. ,..) si cele fară sens ( buliga , blizgă , pampuţa etc. , …) , cật si alte invenţii nostime ca de exemplu cea in care era ironizată strangerea jertfei de la cimitir , din ziua de Paşti , de catre Ioniţa Mihailă ( in jurul anilor ’60 ) cậntată de către oameni pe  o melodie cu caracter bisericesc , asa cum cậnta dascălii pe nas si din care am reţinut , din păcate , foarte puţin :
            Adă Ioniţa sacul
            Ca sa luăm tot cozonacul !
            Paştele Domnului !

 

            Ioniţa adă un coş
            Ca sa luam si oua roşi !
             Paştele Domnului !
Chiar şi acum când societatea tradiţională este aproape destrămată starea de creaţie a comunitaţii persistă  ( şi ca un exemplu rizibil ): nu apăruse , după revoluţia din 1989 , zvonul că s-a descoperit un tunel , bineânteles pe sub pământ , care ducea de la Cristea Ion la Costache Chiriac, sau că mulţi ştiau, că-n pod , Costache Florea are o vacă de lemn cu care face descântece pentru a lua laptele la vaci ? Pentru că nimeni nu voia să strice povestea, nici nu se punea problema să se pună la îndoială aceste lucruri .  Şi tot ca un fapt al starii de creaţie : toţi sătenii ştiau in ce locuri  apar nălucii ( stafii ) in timpul nopţii si puteai scăpa de ei făcandu-ţi cruce cu limba .Erau năluci : pe Pậrậul Morii , la şcoală , unde s-a impuşcat Ghiţă Invăţătorul după ce şi-a pierdut femeia la carţi , la Clenciu , la Rậpa Curţii , La Găzăr ( Rudubenea ) unde s-a inecat in budăi un comerciant cu păcură ( găzăr ) .
        Privindu-l ca pe un drum simbolic ce vine in timp din negura vremurilor ( ancestrale ) , cậnd pe dealul Dobra exista o aşezare carpică ( aşezare a dacilor din Moldova )   , pậna in prezent  , cand satul  este , din punct de vedere material , foarte bine asezat , ii dorim acestuia o existenţă strălucită pậnă intr-un VIITOR cật mai indepărtat !
Satul Caraclău format prin
comasarea mai multor sate

Satul Caraclău a fost format prin comasarea mai multor sate: Pleşeşti , Rediul ,Voiceşti şi Caraclăul propriu-zis. Toate aceste sate erau aşezate în bazinul pârâului Caraclău care izvorăşte din padurea Dealul Mare (altitudine 500 metri) din munţii Berzunţilor.  Documentele care pot atesta o localitate pot fi : acte de danie ale domnitorului şi ale boierilor către persoane sau biserici, acte privind judecăţile divanului domnesc privind neântelegerile în legătură cu hotarele moşiilor , actele de vânzare-cumpărare care se făceau numai prin intermediul Divanului domnesc, acte ce privesc schimburi de moşii între boieri, moşii pe care erau aşezate sate, acte ce privesc birul ( dările către domnie)
Moşiile puteau fi: a domniei ( propietatea domnitorului sau a instituţiei domniei, de fapt a statului ), a unui boier , a răzeşilor , a mậnăstirilor şi satul aşezat pe ele constituia cea mai mică unitate administrativ teritorială .
Deasemeni era obiceiul ca pe cărţile bisericeşti din propietatea parohiilor bisericilor să se facă insemnări de mână în legătură cu evenimente deosebite din viaţa satului de către preoţi sau cântăreţii bisericeşti , acestea rămânând mărturii peste ani .

SATUL PLEŞEŞTI

              Sat in ţinutul Trotuşului ( unitate administrativ-teritoriala de la acea vreme ). Era situat pe Pârâul Morii şi pe Silişte ( fostul teren de fotbal) , cimitirul era pe actualul loc Ţintirim (cimitir ).
               Prezentăm mai jos documente care atestă această localitate (dupa “ Istoria localităţilor trotuşene” de profesor Corneliu Stoica )In anul 1502, 10 martie, Ştefan cel Mare, voievodul Moldovei, dă cneaghinei Marga, nepoata Antolesei, satul Rădeni in schimbul satului Pleşeşti pe Caraclău . Este primul document care arată că Ştefan cel Mare deţine satul Pleşeşti ( astăzi Pârul Morii şi Silişte) la 1502 în urma unui schimb cu cneaghina Marga , document care atestă această localitate , care ulterior se va uni cu satul Caraclău prin comasarea moşiilor şi implicit a satelor de pe ele.
                Documente care vorbesc de existenţa acestui sat :
– La 9 aprilie 1584 Petru , voievodul Moldovei, întăreşte lui Oştea , diac ungurean, ginerele lui Psihie, siliştea Pleşeşti .
– Un alt act din aprilie 1628 aminteşte de acest sat : Miron Barnovschi , voievodul Moldovei întăreşte lui Dumitraşcu Ştefan, mare logofăt, satul Rădeni. Satul a fost al cneaghinei Marga, moaşa logofătului şi aceasta îl schimbase cu Ştefan cel Mare care primise la 1502, satul Pleşeşti de pe pârâul Caraclău.
– La 1 iunie 1635 Nicolaie Bejan fost paharnic, Petraşcu Solomon şi Condrea şoltuzul ( conducătorul unui târg sau oraş) împreună cu pârgarii ( un fel de consilieii ai târgului ) din Târgu-Trotuş scriu domnitorului că siliştea Pleşeşti, numită înainte Beneşti, aparţine satului Rediu, dând dreptate lui Neniu, vornic (locţiitor al domnului în probleme judecătoreşti) în disputa cu satul Bârsăneşti.
                Nu se ştie dacă satul Pleşeşti la această dată mai exista. Siliştea şi Pârâul Morii aparţineau acum satului Rediu. Desele incursiuni ale tătarilor făceau ca locuitorii satelor distruse de aceştia să se strămute. Geografia satului nostru arăta cu totul altfel atunci: mari suprafeţe care astăzi sunt arabile erau acoperite de păduri ( trei sferturi din ţinutul Bacăului era acoperit cu păduri la acea vreme), locuitorii satelor se aşezau, după aceste stricăciuni datorită năvălitorilor, în locuri mai ferite. Oamenii îşi îngropau grânele şi se refugiau în păduri. Tătarii, pentru a descoperi gropile cu cereale, legau un lanţ de şaua calului şi-l plimbau pe tot terenul bănuit c-ar fi asemenea gropi. Acolo unde sunetul lanţului se schimba însemna că este o groapă de cereale. Pentru a descoperi locul unde se refugiau sătenii , tătarii trimiteau nagâţi , păsări care erau dresate şi care se roteau in cerc deasupra locului unde erau oameni mai mulţi. Acest fapt a declanşat ura populaţiei impotriva acestor păsări vânâdu-le nemilos, lucru ce a dus la dispariţia lor.

SATUL REDIU

               La 1633 Rediu era sat în ţinutul Trotuşului ( rediu = pădure mică şi tânără ) şi era situat de la actualul loc Heleştiu (heleşteu = lac pentru crescătorie de peşte) până , peste deal spre nord, la pârâul Caraclău (la Ion Bănişor şi Costică Dobre pe direcţia fostului Drum al Morii) .
               Atestat documentar la 1546 într-un zapis în care este mentionat Toader, pârgarul din Red .
               Documente in care este menţionat satul Rediu :

  • 1633 Moise Moghilă, voievod, dăruieşte lui Neniul, vornic de gloată, pentru slujbă credincioasă şi pentru patru cai daţi in slujba ţării, satul Rediu din ţinutul Trotuşului. Vasile Lupu , domnitorul Moldovei îi intăreşte printr-o hotărâre a Divanului domnesc din 1633, lui Neniul, vornic de gloată, satul Rediu fost sat, domnesc ( in proprietatea instituţiei domniei, de fapt a statului cum se spune astăzi), ascultător de ocolul Târgu-Trotuş. Tot Neniul vornic de gloată ( vornic = locţiitor al domnitorului în probleme judecătoreşti) este împuternicit de domnitorul Vasile Lupu să stăpânească siliştea Pleşeşti, ce s-a mai chemat şi Beneşti, din hotarul satului Rediu, după judecata cu satul Bârsăneşti.

Pe siliştea Pleşeşti în 1633 nu se ştie dacă mai era sat. S-ar putea ca locuitorii acestuia să se fi mutat în satul Rediu, care era tot sat domnesc (domnesc = care aparţine domniei).

  • Un alt document care vorbeşte de existenţa satului Rediu este acela prin care, la 22 martie 1656, domnitorul Moldovei, Gheorghe Ştefan dăruieşte Mănăstirii Caşin satele Rediu şi Pleşeşti, pe care le luase de la Neniul logofăt. Domnitorul Gheorghe Ştefan i-a dat acestuia în schimb satele Cricovul şi Goianul de la Orhei (Basarabia). Călugării de la Mînăstirea Caşin stăpânesc satele Rediu şi Pleşeşti până la 15 august 1664 când voievodul Moldovei, Eustratie Dabija dă câştig de cauză ginerelui lui Neniu, Constantin Arapul, pentru că fostul voievod, Gheorghe Ştefan facuse un abuz obligându-l pe Neniul să-şi schimbe moşiile cu el. Constantin Arapul intră în stăpânirea satului Rediu şi siliştile Pleşeşti şi Beneşti cu heleşteu ( pe actualul loc Heleşteu) şi vii.
  • La 1 august 1666, voievodul Moldovei, Iliaş Alexandru întăreşte lui Constantin Arapul părţile sale din moşia Rediu ce s-a impărţit cu unchiul său, Constantin Arapul.
  • Divanul Moldovei prin anafora din 10 septembrie 1803 dă dreptate căminarului Costache Crupenschi, ( căminar= dregător ce strângea dările din venitul cârciumilor), care era în dispută cu şavgăii (şavgăi = mineri ) din Târgu-Trotuş.

La 1803 Costache Crupenschi era propietarul moşiei Rediu .

SATUL VOICESTI

                Satul Voiceşti , era sat situat pe Dealul Străjii până la Clenciu, atestat documentar la 1626 când este menţionat ca localitate în ţinutul Bacăului. În 1803 moşia Voiceşti (şi bineinţeles satul) este înglobată în moşia Caraclău. Se pare că cei din partea de sus a satului Caraclău provin din acest sat.
                 Documente care pomenesc despre satul Voiceşti:

  • La 15 martie 1626 popa Păntelei din Voiceşti este menţionat ca martor în Brătila de Gios, într-un act de danie.
  • Actul de danie prin care, voievodul Moldovei, Gheorghe Ştefan dă satele Rediu şi Pleşeşti călugărilor de la Mănăstirea Caşin (act menţionat anterior) şi care menţionează că satele Rediu şi Pleşeşti sunt, după hotarul vechi, stâlpite dinspre Bârsăneşti şi Voiceşti. După cum se vede satul Voiceşti , amintit in acest act de danie, era vecin cu cele două sate Rediu şi Pleşeşti.
  • Document care menţionează pe călugărul Tohil din Voiceşti care este martor la vânzarea unui loc din moşia Zăbe ( dinspre Brăteşti).

               Moşia Voiceşti era la 1626 a răzeşilor (anul de atestare documentară) din 1657 apartine călugărilor de la Mănăstirea Caşin până in 1803. Din 1803 până în 1862 este a domniei (propietatea statului ) .
Nu se ştie cine a donat călugărilor de la Mănăstirea Caşin această moşie .
Rezultă din documentele menţionate mai sus că-n satul Voiceşti era la 1626 un preot , însă nu se ştie locul unde era biserica .

SATUL CARACLAU

I.PREZENTARE

                Sat în comuna Bârsăneşti, judeţul Bacău, situat în depresiunea Tazlău pe cursul mijlociu al pârâului Caraclău la 4 km sud-est de satul Bârsăneşti. Pârâul Caraclău izvorăşte din pădurea Dealul Mare (altitudine 500 metri ) din munţii Berzunţi.
                Kara-clău toponim provenit din limbile mongolice insemnând pârâul negru.
Este satul în jurul vetrei căruia s-au stabilit şi locuitorii celorlalte sate Pleşeşti, Rediu şi Voiceşti memoria colectivă reţinând aceste lucruri. Bătrânii satului spuneau prin 1956 despre existenţa celor trei moşii iar pe Heleşteu mai exista prin 1958 un grajd ca fiind ceea ce mai rămăsese din vechiul sat.

II.ATESTARE

                  Este atestat documentar la 1656 când printr-un act, voievodul Moldovei, Gheorghe Ştefan confirmă hotarele moşiei Caraclău. Moşia Caraclău era la 1656 a răzeşilor până în jurul anului 1750, la 1774 propietarul moşiei era Costache Crupenschi, iar intre 1832 – 1864 Sandu Crupenschi. Făcea parte la 1656 din ocolul Tazlăului de Sus ţinutul Bacăului.
                  În legătură cu atestarea documentară ştim că o localitate ar fi putut exista înainte de data la care se referă primul document care vorbeşte despre ea, dar nu a fost un prilej ( o vânzare, o danie, un litigiu, etc. ) prin care să se menţioneze în scris despre aceasta. Sunt localităţi mari, importante, care au destule pete albe în istoria lor.
După 1700 satul Caraclău a făcut parte din ocolul Tazlăului de Jos, ţinutul Bacăului, pâna la noua reorganizare administrativă a celor două principate Moldova şi Ţara Românească unite in 1859, făcută prin Legea administraţiei publice din 1864 .
                  Principatul Moldovei avea următoarele unităţi administrative: ţinutul, ocolul şi satul (moşia pe care era aşezat satul).
Datele cu privire la starea civilă a persoanelor erau ţinute de preoţii bisericilor până la reformele lui Cuza, după unirea principatelor, când atribuţiunile statului au fost separate de cele ale bisericii. Deasemeni stăpânirea avea o evidenţă strictă a familiilor, a văduvelor, bătrậnilor nevolnici, a oamenilor fără căpătâi ( numiţi şi căpătieri =fără căpătâi fiscal) care se mutau din loc in loc (de exemplu ciobanii), a bejenarilor (cei ce plecau de pe o moşie şi se stabileau pe alta dupa ce şerbia s-a desfiinţat in 1749) cu scopul incasării dărilor de către domnie.

III. OCUPAŢIA LOCUITORILOR

                    Ocupaţia de bază a sătenilor era agricultura însă mai făceau şi cărăuşie: duceau sarea pe drumul de la Târgu-Ocna – Gălean-Clenciu-Bậrsăneşti-Bacău-Roman – Galaţi, iar de acolo era transportată de vasele comerciale în Crimeea, Trapezunt, Constantinopole şi Egipt . Aliş-verişul era puţin (aliş-veriş = comerţ : prăvălii şi cậrciumi ). Exista pe la 1850 un han la Clenciu despre care bătrânii spuneau că avea printre câinii de pază o căţea fermecată de o agerime ieşită din comun, care simţea apropierea oricărui răufăcător şi care nu mai avea nici o scăpare pentru că printr-o uşoară muşcătură îi provoca acestuia, imediat, moartea .
                    Se cultiva grậul ,orzul , bobul, cânepa, ovăzul, secara. În jurul anului 1750 a inceput şi cultivarea porumbului, care fusese adus din America şi pătrunsese în principate după 1700.

IV.DATE PRIVIND PROPIETATEA

                     Moşia Caraclău a fost până în jurul anului 1750 a răzeşilor, astfel că, asupra satului, voievodul exercita doar o autoritate publică, conducerea administrativă aparţinea obştei satului, adică a “oamenilor buni şi bătrâni “ care se întruneau în zilele de sărbătoare cu ritualuri destul de bine cristalizate ; după aceea a trecut în stăpânirea lui Costache Crupenschi. Cuprindea probabil locurile din stânga pârâului Caraclău. Nu se cunoaşte modul în care moşia răzeşilor a trecut in propietatea lui Costache Crupenschi.
Familia Crupenschi era de origine poloneză şi mai deţinea şi alte moşii în alte localităţi din Moldova de astăzi, şi altele in Basarabia la Orhei, dar se pare că destul de importantă pentru ea, era curtea boierească de la Caraclău (era pe locul unde locuieşte acum Gheorghe Mihai şi Gheorghe Surugiu; numele locului Râpa Curţii este edificator în acest sens) pentru că aici s-au născut prin jurul anului 1800 următorii mari boieri cu funcţii foarte importante in Principatul Moldovei, dupa vidomistia cu boierii Ţării Moldovei de la 1829 care-i cuprinde pe :

  • Sandu Crupenschi, vornic de poliţie, născut la Caraclău, ocolul Tazlăului de Jos, ţinutul Bacăului de 51 de ani, fiul vornicului (vornic=locţiitor al voievodului in probleme judecătoreşti) Costache Crupenschi.
  • Iordache Crupenschi, spătar (spătar = mare boier insărcinat să poarte sabia voievodului la ceremonii), născut la Caraclău ocolul Tazlăului de Jos, de 46 de ani, fiul vornicului Costache Crupenschi.
  • Manolache Crupenschi, comis (comis = mare boier care avea grijă de grajdiurile domneşti) născut la Caraclău, ocolul Tazlăului de Jos, ţinutul Bacăului, de 36 de ani, fiul vornicului Costache Crupenschi.
  • Leon Crupenschi, comis, născut în satul Caraclău, ocolul Tazlăului de Jos, ţinutul Bacăului, de 34 de ani, fiul vornicului Costache Crupenschi.

                Prin căsătorii cu românce această familie de boieri de origine poloneză s-a românizat.
                În 1803 moşia Caraclău include moşia Rediu probabil prin cumpărare, astfel că aceasta se întindea între moşia Voiceşti (satul Voiceşti era aşezat pe ea) la vest, la sud şi sud- vest de Târgu-Trotuş, la sud-est moşia Oneşti, la est Brătila de Jos. Probabil că cele două sate au mai rămas despărţite un timp, pentru că exista interesul ca oamenii să se afle cât mai aproape de locurile pe care le lucrau, dar după reforma agrară a lui Cuza din 1864 unificarea s-a realizat deoarece li s-a dat ţăranilor loc de casă in vatra satului Caraclău. Tot în 1803 înglobează satul Bârsăneşti (moşia Caraclăului înglobează moşia Bârsăneşti până in 1809, când unul dintre fiii lui Costache Crupenschi primeşte moşia Bậrsăneşti) .
                După desfiinţarea şerbiei in 1749, ţăranii nu mai erau legaţi de pămậnt, aveau în schimb obligaţia de a efectua 24 de zile de clacă pe an (lucrări agricole executate de săteni fără plată pe moşie). Majoritatea sătenilor aveau vite cu care lucrau pămậntul, iar proprietarul punea la dispoziţie pământul dându-le jumătate din recoltă (sistemul acesta de înţelegere se numea lucrul se numea în parte cum se numeşte şi acum, sistem care s-a menţinut până-n prezent). Exista însă ca o lege nescrisă obligaţia boierului ca să-i ajute la nevoie cu produse în cazul în care acestea nu le ajungeau . Deasemeni aveau dreptul anual la o cantitate de lemne necesară unei gospodării, gratuit din pădurea boierului.
Existau printre ţărani şi pălmaşi. Aceştia erau aceia fără animale cu care să poată lucra pământul (sau numai o vacă) , în satul Caraclău pe la 1800 toate familiile aveau vite sau boi cu care puteau să lucreze pământul (aratul, transportul recoltei etc.), şi cu care mai făceau şi cărăuşie .
                 În anul 1849 moşia Caraclău include moşia Voiceşti (bineinţeles că şi satul). La fel prin reforma agrară a lui Cuza din 1864 au primit loc de casă in vatra satul. Din 1832 până-n 1864 (la reforma agrară) moşia Caraclău aparţine lui Sandu Crupenschi.

V. DATE PRIVIND NUMĂRUL CASELOR ŞI PERSOANELOR

          Catagrafiile ( catagrafie =recensământ ) făcute in satul Caraclău în ce a ce priveşte numărul caselor :

 - în 1774 – 40 de case
– în 1830 – 71 de case
– în 1912 – 237 de case
– în 1941 – 301 de case

           În ce a ce priveşte numărul de locuitori ai satului aceştia erau :

– în 1774 – 200 locuitori
– în 1803 – 365 locuitori
– în 1816 – 575 locuitori
– în 1820 – 605 locuitori
– în 1830 – 440 locuitori
– în 1838 – 375 locuitori
– în 1846 -390 locuitori
– în 1860 – 576 locuitori
– în 1912 – 992 locuitori
– în 1930 – 1095 locuitori
– în 1956 – 1353 locuitori
– în 1966 – 1496 locuitori
– în 1977 – 1543 locuitori
– în 2002 – 1223 locuitori

VI. BISERICA

                  Biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului este construită cu cheltuiala căminarului Costache Crupenschi pe un loc dăruit tot de el pentru cimitir şi biserică in anul 1771 . Biserica a fost refăcută în anul 1844 de urmaşii acestuia. Este actuala biserică refacută , din cimitir , căreia i-a mai fost pictată catapeteasma la 1877 .
                  Documente care se referă la această biserică :

  • Pe o placă de lemn pătrată a vechii biserici de lemn scrie :

“Acest sfânt şi dumnezeesc locaş s-a zidit în cinstea Adormirii Născătoare de Dumnezeu, de dumnealui conaşul Costache Crupenschi,căminariu (căminar = boierul care răspundea cu perceperea unor dări rezultate din vânzarea cerii), la anul 1771 , iar acum din nou prefăcându-se catapeteasma precum şi alte odoare trebuitoare în acest sfânt locaş in viitor. Scrisu s-a plătit de vătavu Dumitru şi soţia sa Vasâlca in anul 1877. “
Am scris anterior de acest obicei de a se face însemnări pe cărţile bisericii în legătură cu evenimente deosebite din viaţa satului , cu scopul ca urmaşii să ia cunoştinţă de ele .

  • Însemnările de pe o carte bisericească numită triod:
  • “ Această carte ci se numeşte triod am cumpărat-o eu mult păcătosul cari m-am iscălit în zilele luminatului Domnului nostru Costandin Dimitrie Moruz, Voevod la leat 1780 fevruar 10 şi l-am dat la svânta biserică ci este la satul meu la Caraclău unde se prăznuieşte hramul Adormirii Preacurate Fecioarei Marii Născătoare de Dumnezeu ca să fie spre pomenirea sufletelor noastre a păcătoşilor . Costache Crupenschi , clucer  ( clucer = cel  ce răspundea de magaziile şi depozitele domneşti ).”
  •  “ Să se ştie de când s-a cutremurat pământul în ziua Sfintei Paraschiva la leat ( leat = an ) 1802. Şi – am scris ca să se ştie.”
  • “Să se ştie de când cu ajutorul lui Dumnezeu ni-am alcătuit dascăl la 1844 Ghenarii 30, Toader, sân Dumitrache Arbune la biserica cu hramul Adormirii Maicii Domnului.” ( sận = fiu in limba slavonă )
  • Insemnări de pe-o cazanie :

“Să se ştie de când ne-au prădat tâlharii în postul cel mare, seara la opt ceasuri din noapte.”

 

  • Însemnări pe un penticostar din Râmnic editat la 1767:
  • “ Să se ştie de cậnd am fost eu Dumitrache dascălu la Caraclău la dumnealui căminariu Costache Crupenschi 1796 , aprilie 20 “
  • Insemnări pe un minei de Râmnic :
  •  ”Să se ştie de când am fost dascăl aice la Caraclău leat 1802, aprilie 20.”
  • “Să se ştie de când am fost eu dascăl dumisali cuconului Sandu Crupenschi la Caraclău.” Toader Arboni , dascăl.
  • Însemnări de pe un antologhion de Bucureşti editat în 1777 :
  •  “ Să se ştie de când au venit muscalii (muscali =ruşi, se referă la ocupaţia rusă dintre 1828- 1834) în ţara Moldovii 1828, decembrie 6 .”
  • Insemnări făcute pe un triod de Neamţ editat in 1847 :
  • “ Să se ştie de când m-a hirotonisit vorniceasa Anastasie cu fiul dumisale aga (aga= conducătorul poliţiei) Costache Crupenschi la biserica dumnealor în satul Caraclău. Şi spre aducere aminte am insemnat Teodor Arbone , preot. “
  • “ La anul 1849 Iulie în 6, am rămas văduvu câţi au urmat boala holerii, care numai la Caraclău au murit 35 oameni, bărbaţi cu femei întru care şi preoteasa mea au răposat, Ecaterina pe care Dumnezeu s-o erte .”

Toate însemnările făcute pe aceste cărţi sunt scrise cu litere chirilice (folosite de unele limbi slave).  După cum se ştie trecerea la alfabetul latin s-a făcut în timpul domniei lui Cuza, la 1860. Basarabenii au scris cu litere chirilice până in anii ‘90. Nu se ştie dacă în 1771 cand a fost sfinţită biserica, slujba se ţinea în limba slavonă sau în limba română (în unele biserici slujbele se ţineau in limba română încă de la 1750). În timpul domniei lui Cuza s-a dat o lege prin care s-a introdus, obligatoriu, slujba în limba română. Preoţii (despre care se ştie) care au slujit la această biserică sunt preotul Toader Arbone ( pe la 1850 ), preotul Gavriliu pe la 1890, preotul Gheorghe Ionescu pe vremea căruia s-a pus fundaţia noii biserici, preotul Gheorghe Ciosu, preotul Gheorghe Puşcaşu şi Eugen Macedon. Fosta biserică a fost reparată după 1989 şi este in prezent capela cimitirului. Biserica actuală, cu hramul “Sfânta Treime ” a fost executată între anii 1912 – 1932, este din cărămidă şi a fost executată de către italianul Giovanni. A fost construită cu banii enoriaşilor pe un loc dăruit de familia Nicolaie Drăghici. Lucrările au durat mai mulţi ani, din cauza primului război mondial. Pictura a fost făcută de Ion Zarman din Bucurereşti in stil bizantin, pictură de o rară frumuseţe şi o deosebită valoare artistică. Sfinţirea s-a făcut in anul 1932 cậnd preot era Eugen Macedon. Bătrânii satului povesteau despre marile greutăţi intâmpinate la strângerea banilor necesari, de la enoriaşi din cauză că între 1929 -1933 era, in ţară cea mai devastatoare criză economică cunocută in istorie. I s-au făcut reparatii în 1945 şi între 1977-1979. A fost repictată in 1978 – 1979 şi sfinţită la 11 iunie 1979.               În 1994 s-a construit o biserică catolică cu ajutorul bănesc al familiilor catolice din sat şi a conducerii bisericii catolice din ţară. Până la această dată mergeau la biserica catolică de la Târgu-Trotuş (era o mare nedumerire printre sătenii ortodocşi, cậnd auzeau că slujba se ţinea in limba latină, până in anul 1960).

VII. ŞCOALA

               S-a infiinţat in 1908, primul învăţător fiind Nicolaie Cristea . Până la înfiinţarea şcolii în sat copiii care doreau mergeau la şcoală la Bârsăneşti, unde era infiinţată din 1864. Erau câţiva săteni , prin anii ’50 care făcuseră şcoala la Bârsăneşti. Învăţători care au fost la şcoala din satul nostru: Nicolaie Cristea, Ion Gavriliu, Ghiţă Apreutesei, Ghiţă Gavriliu, Ştefan Macedon, Didina Macedon, Ion Mazilu, Mihai Antoniu, Ion Crăciunescu. La început se făceau numai patru clase, între cele două războaie şapte clase, între 1948 –1959 patru clase, între 1959 până in prezent şapte (şi in prezent opt clase). Au funcţionat ca profesori de gimnaziu: Ion Dinescu, Gheorghe Ciubotaru, Ion Sfậrlea, Nicolaie Nouraş, Ion Ichim (în anii ’60).
                  Prin legea educaţiei din 1864, patru clase erau obligatorii, însă sătenii nu ţineau cont de ea, refuzând să-şi trimită copiii la şcoala din Bârsăneşti, mai ales şi pentru faptul că aceştia le erau de un real folos părinţilor mai ales la păzitul oilor şi vacilor.Cei care erau ştiutori de carte şi aveau avere, fiind şi plătitori de un impozit de 4 galbeni, având vârsta de 25 de ani, aveau dreptul să fie alegători direcţi (votul era censitar până in 1919), Situaţia s-a schimbat în bine după ce s-a înfiinţat şcoală în sat, când aproape toţi copiii o frecventau.

VIII.EVENIMENTE CARE AU MARCAT PROFUND VIAŢA SATULUI

                 Ocupaţiile pe care le-a suferit Moldova după 1700 şi care au dus la biruri mărite şi abuzuri ale acestor armate de ocupaţie :
– 1739 — Ocupaţia rusă .Administraţie militară.
– 1769 – 1774 Ocupaţie rusă . Administraţie militară.
– 1787 – 1788 Ocupaţie austriacă. Administraţie militară.
– 1788- 1789 Ocupaţie rusă. Administraţie militară.
– 1789 – 1791 Ocupaţie austriacă. Administrţie militară
– 1806 – 1812 Ocupaţie rusă. Administraţie militară.
– 1821 – 1822 Ocupaţie turcă. Amnistraţie militară.
– 1828 – 1834 Ocupaţie rusă .Administraţie militară.
– 1853 – 1854 Ocupaţie rusă . Administraţie militară.
– 1944 – 1964 . Ocupaţie rusă.

                    România era condusă de un guvern marionetă pus de ocupant prin trucarea alegeror din 1946 (din el făceau parte Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Petru Groza, Nicolaie Ceauşescu, Constantin Pậrvulescu şi alţii “tovarărăşi” ), şi care ne-a impus utopia comunistă.
                    Aceste ocupaţii au fost devastatoare pentru ţară dar şi implicit pentru sat. Astfel in ocupaţia din 1739, Moldova trebuia să intreţină 20 000 de soldaţi ruşi şi să ajute cu 3000 de muncitori la fortificaţii. În 1834 numai la intervenţiile hotărâte ale Imperiului turc şi austriac trupele ruse au părăsit Moldova. Imperiul rus considera Principatul Moldovei ca fiind al lui. Ultima ocupaţie, cea dintre 1944 – 1964 ( la declaraţia de independenţă din aprilie 1964 armata rusă se retrăsese in 1958) a fost foarte grea pentru sat pentru că între 1947 – 1956 li se impusese tăranilor cote obligatorii care erau atât de mari încât le rămâneau foarte puţine produse, doar pentru o supravieţuire la limită. Li se impusese să dea cote la: cereale, carne, lapte, lậnă, struguri. Demonstrând un cinism abject, guvernul marionetă nu permitea, oamenilor de la sate să cumpere pâine, ghete, haine, acestea se dădeau pe cartele de care beneficiau numai muncitorii. Datoriile de război impuse de către ocupant (peste puterile ţării) au fost date într-o foarte mare proporţie cu ajutorul ţăranilor. După revoluţia maghiară din 1956 cotele s-au desfiinţat.

IX.SATUL IN TIMPUL RĂZBOAIELOR DIN : 1877 – 1878 , RĂZBOAIELE BALCANICE 1913 , PRIMUL RĂZBOI MONDIAL 1916-1918 , AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL 1941-1945

                  Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a introdus serviciul militar obligatoriu. Tinerii satului au participat la războiul din 1877. Din păcate , nu avem destule date cu privire la acesta. Ceea ce s-a transmis prin viu grai este că a fost o participare însemnată şi ca un pată de culoare este că porecla dată familiei Bocăneţ, de “Turcu”, vine de la faptul că un strămoş al acesteia venise din acest război cu-n pistol turcesc şi pentru că, în glumă, îi ameninţa pe oameni cu el, l-au poreclit astfel.
                  O parte dintre tinerii satului care erau in timpul serviciului militar au participat in 1913 la războiul balcanic. Tot ca un fapt de culoare este că un sătean Chiru din Caraclău, care era un foarte bun fierar, s-a imbolnăvit în timpul acestei campanii din Bulgaria de tifos; sanitarii l-au crezut mort, pentru că fusese grav bolnav şi l-au aruncat in groapa cu var, după cum se obişnuia, unde si-a revenit şi cu destulă greutate a ieşit din ea, trăind până in jurul anului 1955, fiind fierar la fierăria lui Vasile Arbone. În urma mobilizării generale din 1916 toti bărbaţii tineri ai satului au participat la război, mulţi pierzându-şi viaţa, fiind unii din numeroşii eroi ai Marelui Război pentru Intregirea Neamului.
Sunt eroii scrişi pe actualul monument al eroilor care a fost ridicat după 1920. De ziua eroilor elevii şcolii din Caraclău şi Bârsăneşti depuneau aici flori şi recitau poezii patriotice (la Bârsăneşti nu era la acea dată un monument al eroilor). In 1917-1918 au fost încartiruite în sat trupe româneşti şi ruseşti. Fiecare casă trebuia să adăpostească soldaţi şi cai, dar un sătean pe nume Ştefan Gavriliu nu voia cu niciun chip să se supună ordinelor venite de la stăpậnire şi se incăpăţâna să nu primească caii armatei în grajdiu său, certându-se destul de violent cu subofiţerul romận, care insista să facă acest lucru. Fata lui, Stamatinca, luându-l cu binişorul l-a imbunat şi astfel Ştefan Gavriliu a cedat.
În acest fel s-au cunoscut socrul, Ştefan Gavriliu şi viitorul ginere (subofiţerul Pârlog ). Stamatinca Gavriliu s-a căsătorit cu subofiţerul Pârlog al căror fiu, Costică Pârlog avea să devină unul din cei mai de seamă cardiologi ai României care a funcţionat ca profesor universitar doctor docent la facultatea Universitţii de medicină din Bucureşti până în anul 2000. Foarte multe dintre femeile care trăiseră timpul războiului şi la care fuseseră încartiruiţi soldaţi ruşi ştiau multe cuvinte ruseşti. Bunica mea ştia să numească pe ruseşte aproape toate lucrurile din casă. Un fapt aparte, povestit de oamenii care trăiseră acele timpuri, era acela în care un soldat rus, provenit poate din triburile aproape sălbatice ale extremului orient din imperiu rus, furase un copil, pe nume Ghiţă Chiriac, lucru descoperit din intâmplare. Foarte repede şi numai la intervenţia bătrânilor satului in frunte cu Ilie Roşca i l-a dat mamei. Soldatul care aparţinea armatei imperiului rus făcea parte din una din numeroase etnii ale imperiului care practica canibalismul şi voia să-l mănânce! In societatea tradiţională, cum era atunci, faţă de bătrâni aveau respect până şi cei străini de neam. În timpul acestui război, ca dealtfel şi in cel următor, în sat rămăsesă numai bătrậnii, femeile şi copiii. Pe Valea Bisericii, pe coama dealului , inspre Valea Corbului, s-au făcut tranşee de către soldaţii români şi ruşi. Se cunosc şi acum urmele tranşeelor făcute pentru linia a doua a frontului (prima linie a frontului era la Târgu-Ocna).
În cel de-al doilea război mondial numeroşi tineri din sat şi-au pierdut viaţa, numele lor sunt înscrise pe monumentul eroilor pentru veşnică pomenire şi adâncă preţuire. Unii au căzut in localitatea Ţiganca din Basarabia, alţii la Odesa, alţii la Stalingrad sau in campania din vest impotriva Germaniei.
                   La clăcile ( şezători ), care se făceau iarna, veteranii acestui război povesteau despre grozăviile războiului în care văzuseră moartea cu ochii cum se spune. Participaseră la adevărate măceluri şi povesteau despre mizeria şi greutăţile îndurate în care omul datorită acestor urgii cobora la nivelul animalitătăţii. În aceste situaţii ieşea la suprafaţă tot ce era mai rău în om şi funcţionau parcă numai instinctele primare. Dar după momente din acestea, datorită credinţei, reuşeau să se ridice şi să se inalţe la condiţia de om. Una dintre multele povestiri se referea la un consătean, Ion Bocăneţ, care fusese luat prizonier de ruşi şi care fusese obligat de aceştia să vorbeasca la nişte difuzoare forte mari (G-uri) ,care se auzeau până peste linia frontului: îi indemna pe soldaţii români să se predea. Ion Bocăneţ a făcut parte din divizia “ Tudor Vladimirescu” constituită de ruşi din românii care erau prizonieri, pentru a lupta împotriva nemţilor şi românilor. Pentru că luptătorii lui Tudor Vladimirescu (la 1821), în memoria căruia i se dăduse numele diviziei, se numeau panduri, toţi soldaţii acestei divizii şi-au adjudecat şi ei numele de panduri. De aceea lui Ion Bocăneţ i se spunea Panduru. Nu mică le-a fost mirarea soldaţilor care erau din Caraclău, când l-au auzit pe consăteanul lor vorbind la acele difuzoare ale ruşilor.
                    La fel ca şi-n celălalt război în sat rămăseseră numai bătrânii, tinerii până în 20 de ani şi femeile. Tinerii aceştia mai lucrau ocazional la aerodromul, folosit de nemţi, de la Viişoara, fiind plătiţi cu ziua.
                    La 23 august 1944 prin faptul că România a întors armele impotriva Germaniei, frontul de la Paşcani s-a rupt, armata germană nu s-a mai putut retrage în ordine, mai mult, mulţi dintre soldaţi se rătăciseră de unităţile lor, căutând să se retragă în această disperare spre vest. Astfel au ajuns şi-n sat la noi grupuri de nemţi care se ascundeau prin păduri prin porumb sau unii chiar in grădinile sătenilor. S-au întâmplat atunci câteva fapte de o mare gravitate, care intră în categoria crimelor de război: un grup de ruşi dezertaţi din armata sovietică luaseră pe cont propiu iniţiativa de a se răzbuna pe nemţi căutându-i prin împrejurimile satului şi împuşcându-i pe cei prinşi. Numeroşi oameni in vậrstă, care erau la acea vreme in sat, povesteau după război, cu indignare, despre această adevărată vânătoare de oameni. Creştini adevăraţi consătenii noştri îi ajutau dându-le mâncare şi asunzându-i. Conducătorul acelui grup criminal era unul Vasia care a fost capturat de armata rusă şi judecat.
                    Bunii creştini sătenii au strâns cadavrele şi le-au ingropat într-o groapă comună in cimitirul actual.
                    Într-una din acele zile un grup răzleţi de nemţi pentru a-şi arăta intenţia paşnică işi aruncaseră armele în porumbul de pe terenul actualei şcoli. Câţiva tineri care se întâmplaseră să fie pe aproape le-au luat şi le-au ascuns (este vorba de Ghiţă Pelin şi Fănică Gavriliu). De fapt cam toţi tinerii care erau atunci în sat erau “inarmaţi” .A venit şi momentul in care adolescenţii să-şi dovedească “vitejia” când câţiva ruşi beţi au intrat noptea prin beci în salon la Vasile Arbone (unde se ţineau, horile, nunţile; intrarea şi ieşirea în beci era prin grădină, dar se putea intra şi ieşi şi pe deasupra din salon). Ruşii crezuseră că găsesc vin, dar s-ar fi mulţumit şi cu ceva femei, familia, trezindu-se cu violenţii agresori, a început să ţipe şi atunci tinerii posesori de arme (printre care şi cei doi amintiţi mai sus) au declanşat un “foc nimicitor de o mare intensitate “ , de se auzea în tot satul răpăitul armelor astfel încât , deşi căliţi în război, intruşii s-au speriat şi au fugit.

X.IMPROPIETĂRIREA PRIN REFORMA AGRARĂ DIN 1864

                 Reforma din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza a dus la împropietărirea sătenilor după cum urmează :
– cu 6 hectare de pământ de fiecare familie familie pentru ţăranii fruntaşi; se considera familie fruntaşă aceea care avea patru boi şi o vacă .
– cu 4,5 hectare de pământ de fiecare familie pentru ţăranii mijlocaşi; se considera familie mijlocaşă aceea care avea doi boi şi o vacă.
– cu 2,5 hectare de pământ de fiecare familie pentru ţăranii pălmaşi (cei care nu aveau animale pentru muncă sau numai o vacă ; la Caraclău fiecare familie avea animale pentru munca, rezulta acest lucru dintr-un recensământ al animalelor; nu li s-a dat mai mult pământ pentru că nu aveau cu ce să are, cu ce să transporte recolta etc. Exista riscul ca pămậntul să rămână nelucrat) .
– cu loc de casă şi grădină pentru cei ce nu aveau, de 1440 metri pătraţi (aproximativ 8 prăjini). În această categorie intrau : văduvele fără copii, nevolnicii (oamenii bolnavi sau bătrậni) , cei care n-au făcut clacă (de exemplu în satul nostru: preotul şi slujitorii curţii boiereşti). Împropietărirea avea să se facă cu pământ din moşia unde sătenii făcuseră clacă.
În toate tabelele cu birnici ( cei care plăteau bir = taxă ) exista o strictă ierarhizare a gospodăriilor, ţăranii erau impărţiţi în: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi.
După informaţiile transmise prin viu grai, ultimii locuitori ai satelor vecine Rediu şi Voiceşti s-au mutat în vatra satului Caraclău în jurul anului 1865 .
                     Atunci s-a format o comisie ad-hoc în sat privind această împropietărire pentru locul din extravilan, care avea în atribuţiile ei ca terenul primit de săteni să fie cât mai comasat, dacă acest lucru era posibil. Astfel s-a ajuns la o înţelegere cu proprietarul moşiei ca sătenii să fie împropietăriţi în principal cu cele două islazuri actuale şi alte terenuri. Legea prevedea ca sătenii să răscumpere într-un timp de 15 ani următoarele obligaţii pe care le aveau faţă de propietar înainte de intrarea în vigoare a acesteia: claca (cele 24 zile de lucru ce trebuiau efectuate anual pe moşie), dijma, căruţele cu lemne care trebuiau duse curţii boiereşti etc…
                     Pentru răscumpărare sătenii trebuiau să plătească propietarului anual, timp de 15 ani, următoarele sume de bani:
– 133 lei pentru ţăranii fruntaşi
– 100 lei şi 24 de parale pentru ţăranii mijlocaşi
– 71 lei şi 20 parale pentru ţăranii pălmaşi
Legea prevedea că pământul nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani.
Deasemeni, timp de 15 ani sătenii aveau dreptul să taie gratuit în fiecare an cantitatea de lemne necesare unei familii din pădurea propietarului.

XI.REFORMELE AGRARE DIN 1921 ŞI DIN 1945

Prin reforma din 1921 s-a expropiat o mare cantitate de pământ de la marii propietari şi care putea fi răscumpărat pe timpul a 50 de ani, în această ordine, de către :
– mobilizaţii din războiul 1916-1919
– mobilizaţii din campania din 1913
– văduvelor de război, pentru copii
– orfanii de război
– agricultori cu propietăţi mai mici de 5 ha
– preoţii şi invăţătorii
Prin această împropietărire fosta moşie a Caraclăului dispare.
În reforma agrară din 1945 cei ce-au luptat în cel de al doilea război mondial au primit pământ la locul numit Bobeică (din moşia generalului Razu).

XII. UNITĂTILE ADMINISTRATIV -TERITORIALE

                  Până la adoptarea legii administraţiei publice din 1864 de pe timpul domniei lui Cuza, Moldova avea următoarele unităţi administrative: satul (care aparţinea propietarului în cazul satelor boiereşti şi conduse de acesta, conduse de oamenii buni şi bătrâni în cazul satelor răzăşeşti, de un egumen în cazul satelor de pe moşiile propietate al mậnăstirilor), ocolul şi ţinutul. Ţinutul era condus de un ispravnic.
                  Satul Caraclău a făcut parte în cea mai mare a timpului din Ocolul Tazlăului de Jos, Ţinutul Bacăului.

                  Dupa adoptarea legii pomenită mai sus România (rezultată în urma unirii din 1859) unităţile administrative-teritoriale erau : satul, comuna rurală, plasa ( cuprindea mai multe commune ), judeţul. Satul a făcut parte din comuna Bậrsăneşti, plasa Orâşa, judeţul Bacău. Plasa era condusă de un subprefect, iar judeţul de un prefect. Comuna Bârsăneşti era condusă de un primar ( ca toate celelalte comune ), care era şeful executivului, acesta fiind format din consilieri. Primarul era şi reprezentant al guvernului in comună, fiind numit de guvernul în funcţie, la fel şi consilierii (nu existau alegeri locale). Acest sistem s-a menţinut până in 1919, când s-a introdus votul universal (votul pentru toţi bărbaţii, după o anumită vârstă ; femeile nu aveau drept de vot) , votul era numit censitar (drept de vot după mărimea averii).

XIII.CASELE SĂTENILOR

                   Gospodăria unei familii era formată din casă, grajd, poiata porcilor şi poiata găinilor. În faţa casei era ograda şi grădiniţa de flori, iar în spatele casei, era grădina care avea: locul cu pomi fructiferi, locul pentru cultivarea zarzavatului, locul pentru lojniţă (amenajare sub nivelul pământului pentru uscarea perjelor şi care cuprindea o plasă împletită din nuiele şi o vatră unde se făcea focul), locul unde se clădeau clăile de fân, glugile de ciocani, era şi locul unde se amenaja pentru iarna o mica împrejmuire pentru oi). Casele bătrâneşti de pe la 1850 erau construite din bârne orizontale nefasonate. Modul de îmbinare a acetora era în crestătură. Apoi s-a trecut la construcţia caselor din bârne făţuite. Baza casei era alcătuită din “tălpile” casei care erau din lemn de stejar şi erau aşezate pe pietre de dimensiuni mari, urmau stâlpii casei (verticali), stâlpii prispei şi ai cerdacului, grinzile orizontale care, împreuna cu scânduri groase alcătuiau grinda (tavanul) şi susţineau căpriorii acoperişului.
Pereţii caselor erau acoperiţi cu lut prin “lipire” . După 1900 când suprafaţa de teren acoperită cu păduri era mai mică (lemnul era mai scump) pe “tălpile” casei se ridicau stâlpii verticali (pentru casa propiu-zisă) cât şi pentru sustinerea acoperişului de deasupre prispei şi a cerdacului urmând ca pereţii să fie completaţi cu vălătuci din lut amestecat cu paie care se stivuiau pe toată inălţimea peretului. Când se incheiau căpriorii se puneau pe coama acoperişului un buchet de flori, busuioc şi un ştergar. Acestea rămâneau pe casă până se termina acoperişul care era din draniţă (şindrilă), care putea fi normală sau în solz de peşte. După aceea erau “lipite” cu lut, văruite cu var şi sineală şi li se făceau brâie din humă.
Bordeiul vechi era format dintr-o cameră şi-o tindă
(sală) mare din care se intra în odaie (camera de locuit). Din tindă se suiau in pod cu o scară prin “gura podului“. Casele acestea aveau o mică prispă susţinută de stâlpi uşor fasonaţi, prispa se numea târnaţ. În odaie cel mai important loc era sistemul de încălzit care era format din vatră cu sobă şi cuptor, locul unde se prepara hrana. În jurul pereţilor erau laviţe lungi, patul pe colţ şi o masă acoperită cu ţesături, un scaun pe care se aşeza cofa cu apă. Pe laviţă era clădită zestrea fetei de măritat, iar intr-o ladă ferecată erau păstrate lucrurile de preţ şi actele. Copiii dormeau intre cuptor şi perete (iarna era destulă căldură in acest loc).
Masa pe care familia mânca era rotundă, cu trei picioare de inălţime mică, în jurul căreia se aşezau membrii familiei pe scăunele mici, se aşeza în orice loc, după care se ridica şi se ducea de obicei afară. Partea de jos a odăii era “lipită” cu lut, iar partea de sus grinda (tavanul) era din scânduri groase făcute manual, fiind susţinută de grinzi solide, pentru că trebuiau să susţină greutatea cerealelor puse in pod. Ţesăturile acopereau numai laviţa şi patul.
Casele de după 1900 erau formate dintr-o tindă şi două odăi, odaia a doua era “odaia cea curată”, unde erau : un pat pe care era clădită zestrea fetei (era alcătuită din perne cu feţele brodate, coverturi, cergi, covoare, cadreluri), o masă mare, pătrată acoperită cu ţesături, un pat acoperit cu coverturi, scoarţe sau covoare pe pereţi. Cadrelul era o ţesătură din cậnepă, care acopereau paturile . Pe lậngă a doua odaie, a mai apărut la aceste case, chilerul şi beciul de sub casă, prispa care era mai lată şi ceardacul. Impodobirea odăilor era lăsată în grija fetelor de măritat, care mai aveau în grijă şi de grădiniţa de flori din faţa casei, acestea reprezentând o adevărată carte de vizită pentru ea, pentru că astfel îşi arăta vrednicia şi gustul pentru frumos. A dispărut din odaia de locuit cuptorul care era acum în chiler, acolo rămânând numai soba pentru pregătit mậncarea. Vara hrana se pregătea în chiler.
Ştergarele erau confecţionate înainte de 1900 din cânepă, după această dată se foloseşte foarte mult bumbacul iar după primul război borangicul şi mătasea. Ştergarele cu rol funcţional, cele de bucătărie, de şters pe mâini şi pe corp, se fac în continuare din cânepă, cele cu rol decorativ din bumbac şi borangic care mai erau împodobite: cu fir metalic, beteală, fluturi metalici şi mărgele. Feţele de mese se făceau din două ştergare cusute la mijloc şi cu dantelă lucrată de mậnă. Gardul din faţa casei era făcut până-n jurul anului 1920 din nuiele lungi împletite în plan orizontal, iar cel din grădină din mărăcini. Dupa aceea gardul din faţa este făcut din scậnduri, care acum erau mai ieftine pentru că apăruseră fabricile de cherestea la Scutaru şi Oneşti. Tot în această perioadă apare, în gospodăriile sătenilor “coşărul” , care este făcut din nuiele pentru depozitarea porumbului.

IVX.PORTUL FEMEIESC

                  Fetele şi femeile aveau pieptănătura cu cărare la mijloc cu două codiţe lăsate pe spate sau legate la spate. Fetele umblau cu capul descoperit, femeilor fiindu-le interzis acest lucru. Mireasa purta o rochie albă din bumbac, înainte de primul război şi de mătase cu coroniţă după aceea. La sfậrşitul nunţii având loc “legatul miresei” , când i se lua coroniţa şi i se punea un batic, care reprezenta, în mod simbolic, trecerea în rândul femeilor. După 1900 fetele purtau cămaşa sau ia care era ţesută din bumbac, tipul cel mai răspândit era cel cu mâneci largi cu “piepţi” din borangic galben, cu modele cusute din bumbac sau lână şi care se broda cu fir metalic şi căreia i se presărau fluturi metalici. Fetele şi femeile tinere purtau o fustă aleasă cu cusături; in jurul anului 1920 fetele au inceput să poarte fuste plisate cu modele colorate strânse la mijloc cu bete colorate. Tot în această perioadă fetele au început să poarte de sărbători fuste strânse pe corp, asemănătoare catrinţelor ca formă care erau cusute cu fire de beteală, numite fote. Înainte de cel de al doilea război mondial fetele mai înstărite purtau rochii din catifea albastră cu fluturi metalici. Pe cap purtau ştergare (marame) din borangic galben.
                     Femeile în vârstă purtau: modelul de cămaşă încreţită la gât, cu ornamente sobre, de culoare neagră (dealungul pieptului, spatelui şi pe mậneci) , catrinţa care era un fel de fustă strânsă pe corp, ţesută din lână şi vopsită în negru, betele colorate şi caşmer (un fel de batic de culoare neagră ce se purta vara) sau barizul (batic mai gros din lână având ciucuri pe margini). Caşmerul şi barizul se procurau din comerţ. Se mai obişnuia ca femeile tinere să-şi acopere capul cu o năframă albă cu dantelă şi să poarte mărgele. Opincile, făcute din piele de porc şi din piele de vită dubită, constituiau, inainte de 1900, incălţămintea atât pentru femei cât şi pentru fete. Dupa aceea au inceput să se poarte cizme, ghete şi ceva mai tậrziu, pantofi. Portul femeilor era completat, pentru vremea rece, cu bundiţe inflorate, iar iarna cojocele şi sumănele inflorate. Femeile înstărite purtau o haină ce ajungea până la nivelul genunchilor căptuşită cu o blană de vulpe, numită caţaveică . Fetele şi femeile aveau, în zilele de sărbătoare, năframe sau batiste de mână.

XV. PORTUL BĂRBĂTESC

Bărbaţii purtau pălării rotunde cu margini mici, sumane cafenii, cojoace cusute cu arnici şi iţari strậmţi. Singurele piese înflorate erau chimirul şi pieptarul. Costumul de vară la tineri şi bătrâni impresiona prin albul imaculat al cămăşilor şi izmenelor, fiind completat de: cheptarelele înflorate, pălăriile negre şi opinci. Pălăriile aveau fundul clopului înăuntru, erau cumpărate de la prăvăliile de la Târgu-Ocna. Cămăşile bărbăteşti erau de două tipuri: cămaşă cu fustă şi cămaşă bătrânească dintr-o singură bucată, lungă şi largă. Erau ţesute din cânepă; in jurul anului 1920 cămăşile purtate de sărbători erau ţesute din bumbac. Cămăşile de ceremonial (de mire , de naş , de socru) erau ţesute din bumbac şi aveau o ornamentaţii bogate (cămăşi cu “pui” ). Peste cămaşă se purta un cheptar de piele înflorat numit boandă (fără mâneci). Bărbaţii purtau iţari din lână în perioadele mai reci ale anului, care erau ţesuţi in patru iţe şi daţi la piuă, vara purtând izmene legate la gleznă. Chimirele din piele se purtau peste brậiele din lậnă , care erau ţesute în patru iţe (de culoare roşie sau în carouri) . Iarna bărbaţii purtau cojoace, făcute din 6-8 piei de oaie sau sumane cafenii (ţesute din lână şi date la piuă), ambele fiind bogat ornamentate, căciula din blană de miel; cei tineri purtând o căciulă cilindrică, iar cei în vârstă căciuli ţuguiate. Incălţămintea consta din opinci din piele de porc sau din piele de vacă dubită . Pânza ţesută din cânepă şi din bumbac era “ghilită” la pârău până când devenea de un alb imaculat. După primul război mondial au inceput să se poarte de sărbători cizme şi bocanci. Intre cele două războaie mondiale portul popular incepe să fie abandonat, sătenii incepând să se imbrace, mai intâi in zilele de sărbătoare, cu haine “ nemţeşti”, apoi treptat, şi-n zilele de lucru, până în jurul anului 1950, aproape tot satul purta acest fel de haine. Tot în această perioadă incepe destrămarea obiceiurilor tradiţionale.

XVI. HORA ŞI BALUL

                     Fetele erau intotdeauna insoţite de mame, atât la horă cât şi la bal. Se jucau aceleaşi jocuri ca la nunţi. Balurile se pare că au apărut după 1900 şi se ţineau duminică seara. După 1920 flăcăii alegeau regina balului, fata căreia îi erau scrise cele mai multe ilustrate, de către flăcăi (ilustrate = vederi), era declarată regina balului. Înainte de 1916 lăutarii cântau la cobză (cântăreţ foarte bun la acest instrument a fost Dumitrache Slabu), fluier, dobă, ţambal, după război au pătruns acordeonul şi vioara. Săteni foarte talenţi la cântatul la instrumente: Ion Negoiţă (a murit in război), fratele lui Gheorghe Negoiţă, care cânta la acordeon, Ion Frăţilă la armonică, Toader şi Costică Negoiţă la fluier. Un cântec foarte vechi pe care-l cântau la fluier ciobanii era “ Hora de la Cozmeşti” ( in timpul unei invazii tătarii i-au dat foc bisericii, când creştinii erau în ea la slujbă, arzând de vii).

XVII. CĂSĂTORIA

                  În mare obiceiurile vechi s-au păstrat. Logodna se făcea cu cậteva săptămâni înainte de nuntă după ce părinţii se înţeleseseră asupra averii ce aveau să o primească flăcăul şi fata. Nunta incepea de sâmbătă seara cu “vedrile” la mire şi apoi la mireasă, când mirele şi mireasa petreceau pentru ultima oară în compania flăcăilor şi fetelor. Muzicanţii erau tocmiţi la iarmaroc la Oneşti (mai ales după 1900) de către socru, mire şi cunoscători, pentru că trebuiau să cânte bine şi să cânte potrivit obiceiurilor satului: cậntecul mirelui (când mirele era bărbierit), cântecul la busuiocul miresei, danţul, cântecul pentru jocul zestrei miresei, cântecul pentru jocul găinii, cântecul la legatul miresii.
După 1950 se pricepeau foarte bine în a alege muzica potrivită următorii săteni: Ghiţă Dobre, Gheorghe Negoiţă, Ion Pavăl, Costache Chiriac şi alţii pe care poate că nu i-am remarcat eu, aceştia fiind ceva mai petrecăreţi decât ceilalţi, bineînţeles în limitele bunei cuviinţe. Muzicanţii, după 1920, cântau la vioară, acordeon, ţambal, dobă şi erau din satul Temelia sau Râpile (Gura Văii). Erau angajaţi mai mulţi astfel incât să fie cel puţin câte unul la socrii şi la nun. În jurul orei 10 dimineaţa muzicanţii începeau să cânte la socrii şi nun. La socrul mare mirele era bărbierit, în timpul ce muzicanţii executau cântecul mirelui. După aceea veneau vornicii care erau aşezaţi la masă, li se umpleau ploştile cu vin şi după aceea ei, împreună cu-n lăutar, mergeau la mireasă chiuind pe drum; acolo li se punea batiste la ploşti şi plecau în sat să-i invite pe săteni la nuntă. În jurul orei 12 se întorceau la mire, de unde plecau cu tot alaiul la mireasă unde la poartă se spunea “conocoşia“ , alaiul fiind “primit“ în ograda miresei; acolo flacăii şi fetele jucau până când se termina de “inhobotat mereasa“, care se făcea în interiorul casei, tot acolo se juca busuiocul miresii, după care se
“ scotea danţul “. Danţul era condus de câte o pereche de tineri în faţă, flăcău şi fată, la fel la urmă, iar între ei mirii şi naşii. Atât flăcăul din faţă cât şi cel din urmă aveau în mậnă lumânarea “ gătită “ cu flori şi panglici de către naşi. După ce se termina de jucat danţul, mireasa se aşeza pe un scaun şi spunea “iertăciunea “, în care îşi cerea iertare părinţilor de posibilele greşeli ce le-ar fi putut face faţă de aceştia. După aceea un flăcău ridica un colac mare deasupra capului miresei, îl rupea în bucăţi şi le arunca în mulţimea nuntaşilor. Alaiul pleca la naşi, apoi la biserică; după cununia religioasă se intorcea la mire unde se juca până seara. De remarcat că la nuntă, ziua, se duceau sătenii din aproape tot satul, chiar dacă, noaptea când se stătea la masa cu dar, nu participau. Nunta era o sărbătoare a intregului sat, ziua participând la ea: flăcăi, fete, femei, bărbaţi şi oameni bătrâni. Din păcate la nunţile de astăzi, ziua se duc la nuntă numai cei care vor merge noaptea “ca să stea la masă “. O parte din lăutari erau duşi să cânte, seara , la locul unde avea să fie nunta (înainte de primul război la casa mirelui) , sau la “salon “ , la Vasile Arbone (după primul război mondial) . Acolo urmau să vină succesiv socrul mic şi nunul cu invitaţii lor , într-un alai cu muzică care cânta pe tot drumul, marşul. La “salon “, socrul mare aducea vinul şi alimentele din care trebuia să pregătească mâncarea . Până să vină socrul mic şi nunul, jucau numai flăcăii (cu fetele care erau rude ale mirelui), urmând ca ei să se retragă, pentru că la nuntă dintre tinerii necăsătoriţi participau numai cei care erau rude apropiate cu mirele şi mireasa. La nuntă se jucau: sârba, corogheşte, hora, de doi, braşoveanca, sậrba studenţilor (după primul război mondial) .Inainte de primul război mondial (1916) se juca şi bidineaua . După 1950, lăutarii care cântau frecvent la nunţi erau: taraful lui Cozma, taraful fraţilor Cristian (din Râpile)etc.. Nunta se incheia după
“ legatul miresei“ cam luni, pe la prânz.

XVIII. NAŞTERILE

                    Pe timpul cât femeia era “grea“ (gravidă) trebuia să mănânce tot ce pofteşte, în caz contrar, pierdea copilul. Nu trebuia să ia un lucru fără să spună, pentru că pe corpul copilului va apărea semnul lucrului furat.
                     În acele timpuri era mare încrederea în ursitoare, care avea un rol hotărâtor în viaţa noului născut. Înainte de naştere se punea pe masă pâine, miere de albine, rachiu, bani şi-un mănunchi de busuioc pentru a îmbuna cele şapte ursitoare, care veneau în noaptea aceea pentru a hotări soarta noului născut.
                     Pentru a grăbi naşterea şi pentru a o uşura , exista obiceiul ca moaşa să dezlege părul femeii, fiind apoi purtată prin casă descheiată la gât, i se deznodau nodurile şi se descuiau toate lacătele, pentru ca să se desfacă toate încheiturile trupului. Imediat după naştere, copilul era înfăşurat în cămaşa tatălui, pentru a-i insufla dragoste paternă şi i se făceau urările de noroc şi viaţă lungă. Moaşa amesteca o sticlă de rachiu de jumătate cu una de jumătate de untdelemn şi o dădea lehuzei să bea pentru a nu avea dureri. Moaşa lua o ulcică de lut, cu apă proaspătă şi cu crengi de busuioc şi mergea la preotul satului “ să-i facă apa“ cu care lehuza se spăla pe mâini şi stropea copilul. Numai după asta puteau veni in vizită prietenii şi familia. Îl botezau şi avea loc cumetria care incepea cu scăldatul copilului, continuind cu masa, după care se făceau daruri. La un an i se “lua din păr“. După ce copilul împlinea un an moaşa venea, de câteva ori pe săptămậnă, şi-l “trăgea “ ; era un fel de masaj făcut acestuia după ce-i ungea corpul cu ulei. Lucrul acesta se făcea până la vârsta de 5-6 ani.

XIX. OBICEIURI DE INMORMANTARE

                 Erau cam aceleaşi care s-au păstrat până azi, în această zonă a Tazlăului, însă spre deosebire de celelalte sate, în serile de priveghi, oamenii sunt puşi la masă.

XX. ALTE OBICEIURI

                  Primăvara până “să se dea vitele afară de pe fâneţe “, care se făcea in jurul datei de 1 mai copiii, tinerii şi bărbaţii căsătoriţi în timp ce păzeau vitele, jucau pe câmp un joc cu o minge din cârpă ţesută cu sfoară, numit “ de-a mingea “; doi jucători se aşezau faţă in faţă la o distanţă de 8-10 metri, fiecare având în pământ în dreptul lui o gaură în care putea intra călcâiul piciorului, aveau fiecare câte un băţ de 1-1,2 metri, alţi doi erau în spatele celor doi jucători dar fără beţe ( aceştia doi erau “la păscălit“), unul dintre aceştia arunca mingea pentru a fi lovita cu băţul de cel din faţă.Era cu atât mai bine dacă lovea mingea tare pentru ca aceasta să se ducă cât mai departe, sa le de-a timp celor de la “ păscălit “ s-o ia repede şi s-o pună în una din găuri. Atunci când cei doi cu beţe se apropiau unul de altul şi-şi atingeau beţele- “dădeau ţic“, erau scoşi de la “bătaie “ şi treceau la “păscălit “. Jocul acesta se mai juca duminica de către copii (fete sau băieţi), flăcăi sau oameni însuraţi pe prunt, în faţa casei lui Dobrea Vasile. Copiii foloseau şi o minge din păr de vacă. Se mai juca, pe cậmp (când erau cu vitele) poarca: la acest joc puteau participa mai mulţi jucători aşezaţi in cerc, fiecare cu câte o gaură in dreptul lui, cu câte un băţ în mână. Scopul jocului era să loveşti mingea, care era in cerc şi să nu fii scos “ la păscălit “ , atunci când alt jucător iţi bloca propia gaură cu băţul lui.
                 De Paşti copiii se “dădeau“ intr-un scrânciob vertical construit din lemn plătind cu ouă roşii. La troiţă (Sfậnta Treime) veneau scrâncioburi orizontale cu lanţuri , in care flăcăii, fetele şi copiii se “ dădeau “ , în timp ce lăutarii cậntau. Erau montate pe “pruntul “ din faţa casei lui Dobre Frăţilă şi tot acolo işi stabileau comercianţii tarabele de unde puteai cumpăra: ciubuce, caramele, bomboane, jucării etc. Era hramul bisericii sfinţită in 1932, unul dintre cele mai frumoase de pe valea Tazlăului, când venea foarte multă lume din satele dimprejur. Vechiul obicei era că în ogradă puteau intra pentru a fi ospătaţi, în această zi, chiar şi oameni necunoscuţi, de prin satele învecinate.
                 Vara la terminatul scăldatului, copiii işi “scoteau apa din urechi“; îşi acopereau urechile cu palmele şi-şi legănau capul intr-o parte şi alta spunând “ Auraş, păcuraş, scoate apa din urechi, că ti-oi da parale vechi … “ )
                  La 14 septembrie, de Ziua Crucii, forte mulţi dintre săteni mergeau la Oneşti, la bâlci. Vedeau acolo mici trupe de circ ce “făceau scamatorii“ şi cumpărau dulciuri (ciubuce, cocoşei pe băţ, caramele, alviţă etc.. ), oglinzi, tablouri, bricege cu “zale“, oale de lut, străchini, ulcioare, ploşti, fluiere, buciume etc. , sau “se dădeau in scrậnciob“, îl puteau vedea pe omul cu faţă de bou, pitici, maimuţe, oameni care mergeau pe catalige, etc..
Spre sfârşitul toamnei veneau ţiganii cu urşii. Familiile îi primeau, fiindu-le milă de bietele animale, care la sunetul dobelor şi a muzicii se ridicau în două labe cu ajutorul unui par şi mimau un inceput de joc. La sfârşit oamenii în vârstă îl rugau pe ursar să lase ursul “ să-i calce“. Se aşezau pe pământ cu faţa-n jos şi ursul se apăsa cu labele din faţă pe spinarea omului. Se spunea că astfel îi îndrepta omului spatele.
                 Se povestea că între cele două războaie unul, Surugiu, a cerut ursarului să-i dea ursul ca să se ia la trậntă cu el, reuşind să-l doboare pe bietul animal, care probabil era lihnit de foame.
                 Dar cele mai frumoase obiceiuri erau cele de iarnă. Începând de la jumătatea lunii decembrie satul vuia seara de sunetul dobelor, a fluierelor şi a clopoţeilor, căci incepeau copiii repetiţiile pentru Anul Nou. În seara de Anul Nou unii mergeau prin sat cu Doba , alţii cu Pluguşorul, cu Jianul, cu Ursul şi Capra. La Crăciun copiii mergeau în tot satul cu Steaua şi cu Colindul. În prezent Jianul a dispărut, celelalte s-au păstrat.
                 Un moment emoţionant era când venea cu uratul, de Anul Nou, prin anii ’50, Costache Amarinei, un om orb din sat, care avea un talent aparte în a spune un pluguşor istoric aşa de lung şi frumos, cu o voce evocatoare, bine adaptată diferitelor momente ale întâmplărilor, încât aveai impresia ca o parte din istoria Moldovei se făurea atunci sub ochii noştri.
                 În prima zi a Anului Nou bărbaţii insuraţi mergeau cu Plugul cel Mare. Plugul tras de boi sau cai, împodobit cu panglici, crenguţe de brad, mergea după prânz, pe la gospodarii mai tineri, urmat de foarte mulţi săteni. La casa gospodarului se bătea doba, acompaniat de o melodie cântată la fluier, în sunetul clopotelor sau tălăngilor şi deselor îndemnuri ale urătorilor care nu spuneau un pluguşor, ci vorbeau parcă numai melodia fluierului.
Exista pe timpul iernii obiceiul să se facă “clacă“. Se adunau mai multe femei la o gospodină unde torceau şi dacă aceasta mai avea şi o fată de măritat veneau flăcăi şi fete şi se spuneau poveşti, ghicitori, se cântau doine, cântece de dragoste, cântece de război (“Măi soldat de roşiori , un-ţi-a fost soarta să mori , În munţii Balcanilor … “ , se referea la războiul din 1913 , sau un cântec care se referea la luptele de la Mărăşeşti “Sus in deal la Negroponte … “ ) , se povesteau intâmplări din armată sau din război.
În ajunul bobotezii, când venea preotul cu aghiasma, fetele mari puneau busuioc sub pernă pentru a-şi visa ursitul.

XXI. COMERCIALIZAREA PRODUSELOR

                 Sătenii îşi vindeau produsele, la Tậrgu-Ocna (ziua de târg fiind lunea). Vindeau grâu ,porumb, orz, ovăz şi fasole, iar în iarmaroc vindeau sau cumpărau vaci, oi, porci, cai şi capre. În piaţă, în orice zi a săptămậnii vindeau brânză de oi, brânză de vaci, ouă, găini, raţe, lapte şi unt (făcut cu putineiul).
La Oneşti mergeau sâmbăta la iarmaroc, unde se vindeau şi se cumpărau animale. Mai exista un iarmaroc la Orăşa care se ţinea duminica.

   XXII. ELEMENTE DE MAGIE

                Sunt elemente bazate mai mult pe descântece de deochi, impotriva celor ce au luat laptele la vaci, descântec împotriva zburătorului, descântecul prin care “baţi frigarea cuiva“ , descântecul de frică etc. .
                Redau mai jos un descậntec de deochi în care se rosteau versurile de mai jos , în timp ce degetele mimau un masaj al capului celui deocheat :

Sub o salcie răsădită,
Şade-o fată despletită,
Cu un ochi de apă
Şi unul de foc.
Şi cum l-o cuprins,
Pe loc l-o şi strâns.
Aşa să se stingă
Şi să mi se ducă
Deochiul de la N.,
Deochiul de om negru,
Ponegru,
Deochiul de femeie neagră,
Poneagră,
Deochiul de fată neagră,
Poneagră,
Deochi de câmp vestejit,
Deochi de vânt rău cumplit,
Deochi de multe si mărunte:
De strigare,
Restrigare
Şi căscare,
De râhnă
Şi neodihnă.
Pasăre albă,
Cu dalbă!
Pici de ici, pici de colea,
Pici de la nepoata mea.
Pici deochi
Dintre ochi!
Sa nu rămâie rău
În trupul său.
Cât un fir de mac,
În patru despicat,
În drum aruncat,
Să pice,
Să răspice,
Ca roua de soare,
Ca stupitu-n cărare,
Ca spuma de mare,
N. să saie,
Să răsaie,
Curată,
Luminată,
Ca Dumnezeu, când o făcut-o,
Ca maică-sa când o nascut-o,
Ca argintul strecurat,
Ca aurul cel curat,
Ca soarele pe senin,
În veci, amin!
De la mine descậntecul,
De la Maica Domnului leacul!

                 Descậntecul de “bătut“ frigarea unei persoane se face cu ajutorul frigării, care este un obiect făcut din fier, pe care familia îl păstra în casă, fiind un element de protecţie împotriva intậmplărilor rele. Frigarea era ca o ţepuşă de lungime mică (pe la 1900 aproape fiecare familie tânără din sat avea frigare în casă ). Cea mai bună frigare este aceea care o face de învăţătură, cu mâinile la spate, un ţigan ce nu a avut ciocanul în mâini sau frigarea să o facă un ţigan care n-are ţigancă , cu mâinile la spate şi-n pielea goală. Când e gata este lăsată în ogradă, se numără nouă pari din gard şi se lasă la al noulea până când cineva este bolnav şi atunci este dusă în casă. Funcţia ei principală este de a frige sufletul ursitului,     de a-l aduce imediat, uneori măcar în vis la solicitarea fetei care comandă o asemenea practică . Frigarea era totodată o bună protecţie pentru femeile însărcinate şi lehuze. A bate frigarea nu înseamnă numai aducerea celui ce lipseşte din pereche, în realitate sau cel puţin în vis, ci şi în cazul când acesta s-a legat de altcineva, vraja trebuie să remedieze acest neajuns alungậnd-o pe intrusă sau chiar omorând-o. Frigarea se bagă în foc şi se spune:
Ţeapa înţepata
Peste nouă mări aruncată
Cum arde focul în vatră
Aşa să-l arzi tu pe…(numele intreg al barbatului respectiv)
Inima lui sa pleznească
Dupa….(numele intreg al femeii respective) să se zvârcolească
Şi nimic să-l ostoiască
De-ar crăpa, de-ar plezni
Doar cu… (numele femeii) să poate trăi
La….(numele femeii) să-l aduci
Pe roţi, pe butuci
Iute ca gândul, repede ca vântul.

                    La sfârsitul fiecărui descântec, se stropeşte cu o gură de apă vârful ţepusei şi se înfige apoi în pămậntul din faţa uşii.
                    In sat pe la 1950 erau priceputi in a face acest descậntec ( bătutul frigării ) Emil Arbone şi Profira Suru ( refugiată cu familia din Basarabia )
                    Descântecul împotriva zburătorului se face unei fete tinere nemăritată (sau uneia de curậnd măritată) , care este chinuită noaptea, în somn, de o fiinţă fantastică, cu spirit rău, numită zburător care a fost un bărbat care, în timpul vieti, a fost respins de o femeie şi care, după moarte, bântuie femeile de pe pământ, dar mai des pe cea care l-a refuzat. După ce se ia apă “neincepută “ şi se pune într-o căldare, se iau 9 feluri de plante şi se pun într-o căldare spunând :

Avrămeasa,
Cristineasă,
Leustean
Si odolean,
Mătrăgună,
Sânge de nouă fraţi,
Iarba ciutei
Şi Muma-Pădurii,
Cum se sparge târgul
Aşa să se spargă faptul,
Şi lipitura
Şi zburătorul.
Cum se răspândesc răspântiile,
Aşa să se răspândească vrăjile,
Şi lipitura
Şi zburătorul.

                   Se pune căldarea la fiert şi se face o fiertură, care se toarnă în apa de scăldat, în care se îmbăiază fata (sau femeia) victimă “cam pe la timpul cậnd se sparge târgul“. Apa din scăldătoare este aruncată într-o răspântie, cu o oală nouă, timp de trei zile repetând cuvintele spuse mai sus (la amestecul plantelor în căldare). S-a folosit acest descântec în sat cam până în jurul anului 1960.
                  Dacă descântecele ceva mai simple, cum este cel de deochi, puteau să le facă foarte multe persoane, cele mai complexe, cum este cel prin care “baţi frigarea cuiva “ de exemplu, erau făcute de persoane recunoscute că aveau har pentru astfel de lucruri.

XXIII. ALTE INFORMAŢII GENERALE

                   Prin sat veneau comercianţi: cu păcură (pentru ungerea căruţelor) din zona Lucăceşti –Moineşti (“ hai la gazzzz ! “ ) numiţi găzări, unul s-a înecat în apa unui “ budăi “ , când s-a aplecat să bea apă în locul numit “La Găzăr “ ( de la actualul teren de fotbal, de pe islaz, pe panta coborâtoare spre Bârsăneşti), cu cartofi (unguri de pe la Ghimeş (hai la cartof !!!), cu oale şi ulcele de la Grozeşti, cu var de la Oituz (“ hai la vaaar !!!“) cu linguri şi coveţi de la Glodosu, geamgii cu un dispozitiv de lemn în spate, care îi permitea să ducă o cantitate destul de importantă de geamuri (erau moţi din Munţii Apuseni care se  stabiliseră la  Târgu-Ocna  şi  care aduceau geamuri în sat ;    strigau   “geamuri geaaamurii !!! “), cu icoane şi alte lucruri sfinte, care veneau tocmai din Basarabia.
Comerţul în sat , în preajma primului război mondial, consta în trei prăvălii , în care se găseau, pe lậngă mărfuri de uz general şi băuturi alcoolice, mirodenii ca roşcove, stafide, smochine (pe care copiii le luau la schimb cu ouă), ele fiind totodată şi cârciumi. Exista obiceiul ca flăcăul să invite fata şi cu părinţii ei, la cârciumă, unde cântau lăutari şi unde jucau chiar şi familiile căsătorite. Erau aprovizionate cu rachiu, după primul război mondial, de cele două cazane de rachiu: a lui Gheorghe Bănişor şi a lui Iancu Pavăl.
Suprafaţa de teren acoperită de vii era mult mai mică , mărindu-se destul de mult după 1950, de aceea vinul era puţin şi era adus atunci de la Panciu. O legătură importantă se stabilise între săteni şi evreii de la Târgu-Ocna, care comercializau mărfuri şi totodată achiziţionau cereale, nu numai de la marii propietari, ci şi de la sătenii (în special grâu) din sat de la noi, începând încă de la 1850, pe care le duceau la Galaţi, cu cărăuşii din sate, de unde le preluau vasele englezeşti. Legăturile între săteni şi evrei s-au menţinut până la plecarea lor în Israel în jurul anului 1960; se ajunsese la o aşa încredere încật sătenii împrumutau bani de la ei, fără nici o chitanţă.
                    Producţia de cereale la hectar, până la primul război mondial, era destul de mică chiar şi la propietăţile mari pentru că nu existau maşini pentru a se lucra mecanizat ( în occident se lucra deja mecanizat); de exemplu la 1900 nu existau batoze pentru treierat grâul; sătenii “băteau“ grâul aşezat pe ţoale cu melciugul (melciugul = un băţ ceva mai lung de care se articula unul mai scurt, cu o curea). După primul război mondial au apărut batozele pentru trierat grậul,orzul, ovăzul şi secara. În jurul anului 1955 în sat treiera batoza lui Traian Fecioru, care avea şi moară de porumb (pe locul unde este familia lui Fănică Andrieş), acţionată de un tractor prin curea de transmisie.
                   Deşi era un învăţămậnt elitist (numai patru clase erau obligatorii), câţiva copii din sat au mers la şcoli mai înalte între cele două războaie mondiale, beneficiind de un sistem de burse eficient (pentru a avea bursă, copiii mai săraci trebuiau să susţină, special, un examen). Asfel că Petrache Mironescu a ajuns director la salina Turda, Octav Mustea a fost funcţionar superior în ministerul finanţelor (a fost şi ministru) , Costică Pârlog a ajuns doctor cardiolog (a fost până in jurul anului 2000 profesor doctor docent la Universitatea de medicină şi farmacie din Bucureşti), Elena Gavriliu (Dumache după căsătorie) a fost profesoară de fizică la Târgu-Ocna, Elena Popeia (Grosu după căsătorie) a fost profesoară de matematică la Târgu-Ocna, Stefan Mihai a fost preot la Roman , Fanica Macedon ,invătator in sat , Victor Macedon , preot la Brătila , Ghita Gavriliu , invătator in sat ,Vasile Gavriliu , profesor la liceul economic din Bacău.
                    După cel de al doilea război a urmat o perioadă de ocupaţie din 1944 până în 1964 (armata rusă s-a retras în 1958), în care ocupantul a impus regimul comunist cu ajutorul unor trădători de neam, creindu-se pentru prima oară în istorie o societate artificială bazată pe utopia lui Marx.
                    În 1946 a fost secetă cumplită în toată Moldova; sătenii nu mai aveau ce mânca şi se duceau cu trenurile, care erau supraaglomerate, până în Banat, pentru a aduce cereale. Ocupantul rus a impus apoi, în 1947 cote obligatorii sătenilor (timp de 9 ani au dat aceste cote obligatorii la cereale, lapte, lână, carne şi struguri). Au fost desfiinţate in 1956 după revoluţia maghiară.
                    O intamplare desebită a avut loc in 1954 cậnd a fost atacat postul de miliţie de la Bậrsăneşti de către unul Lupeş şi au fost omorậţi doi miliţieni . A doua zi satul a fost inconjurat de trupe de securitate , din sat avậnd voie să iasă numai copiii care mergeau cu vitele la păscut . Interdicţia aceasta a durat o săptămậna . L-au arestat pe un consătean de al nostru , Vasile Mihăilă (Jica ) , care era bănuit că ar fi fost in legătură cu cel ce atacase postul de miliţie .Dupa cậteva zile l-au eliberat.
                    În 1962 s-a făcut colectivizarea forţată a agriculturii, când, cete de agitatori, formate din scursura mahalalelor oraşelor, care erau acum muncitori, intrau în ogrăzile oamenilor pentru a-i convinge “ să se treacă la colectiv “ .
                    Era pentru prima oară in istorie când pe ţăran nu l-a mai apărat cineva. Era singur in faţa istoriei , după cum spunea şi marele nostru scriitor Marin Preda. Bărbaţii se refugiaseră în pădure la Pralea pentru a nu semna cererea de intrare în colectiv, însă “tovarăşii “ erau invăţaţi cu abuzurile, de aceea nu şi-au făcut nici o problemă din a nu respecta legea şi le-au pus pe femei să semneze cererea de intrare în colhoz, în locul capilor de familie. Femeile văzându-se în faţa unui fapt împlinit au trimis pe câţiva săteni în pădure la Pralea, ca să-i aducă acasă pe fugari; “ spuneţi-le proştilor că ei sunt deja colectivişti şi stau degeaba ascunşi în pădure“.

INCHEIERE

                  Am căutat să scriu câteva rânduri despre satul nostru folosindu-mă de foarte buna şi documentată carte a profesorului Corneliu Stoica “Istoria localităţilor trotuşene“, de amintirile bunicilor mei sau ale bătrânilor satului, care îmi erau povestite pe când eram copil. Mi-a rămas în suflet atmosfera satului tradiţional, cu oameni harnici (pentru că era o mândrie să fii puternic, voinic ca să poţi face munci grele), fetele frumoase, inocente şi ingénui, bătrânii cu feţele expresive şi spirutualizate, femeile cu vorba repezită şi mai ales frumuseţea neasemuită a acestor locuri, pe care a surprins-o aşa de bine, poetul Ion Chiriac, în poeziile lui.
                 Am constatat că tradiţiile , in satul nostru au inceput să se destrame după anul 1925 , odată cu inceperea abandonării treptate a portului popular . După 1960 au dispărut următoarele elemente ale tradiţiei : descậntecul impotriva zburătorului , descậntecul de bătut frigarea , obiceiul prin care li se făcea un masaj copiilor , de către moaşă , pậnă la vậrsta de 4-5 ani.( obiceiul de a trage copiii ) , grădiniţa de flori din faţa casei de care răspundea fata mare , vedrile de la nunţi , cultivarea cậnepii şi prelucrarea acesteia , ţesutul covorelor , ţesutul scoarţelor de perete , abandonarea
obiceiului de a face mălai din porumb ( copt la cuptor ) , jocurile cu mingea din cậrpă ţesuta cu sfoara ( de-a mingea şi poarca ) .
                 Deasemeni trebuie amintit că pậnă in jurul anului 1900 , pentru că cei din sat făceau cărăuşie ( duceau sare şi cereale la Galaţi , se foloseau la jug numai boii , deşi toate gospodăriile din sat aveau şi vite .
                Am remarcat ceva mai târziu că locuitorii satului Caraclău vorbesc diferit de cei din satele vecine, vorbesc cu ci şi nu cu ş ca cei din vecinatate ( de exemplu plăşinte, şeala etc.., cum se vorbeşte in satele vecine) şi nimeni nu a găsit o explicaţie.

articole , ,

Adolescenta noastra

Pornind de la niste comentarii in legatura cu examenul de bacalaureat mi-am amintit de zilele in care dadeam examenul de maturitate ( examenul echivalent bacalaureatului ) si ca niciodata am realizat existenta unor mari diferente intre generatii .

Oare generatiile de astazi sunt mai avansate  , sunt ele in progres .Si in ce consta progresul ? Oare numai in confort ? Simple intrebari .

articole